Am purtat armura nouăsprezece ani.
Am petrecut aproape două decenii într-o lume dură, de bărbați [de confirmat cu tine] — un loc unde a te clătina însemna să pierzi. Am învățat repede singura limbă pe care o înțelegeau: să nu tremur, să strâng falca, să car mai mult. Mi-am țesut o armură fir cu fir, din fiecare frică pe care n-am avut voie s-o arăt.
A funcționat. Chiar ține frigul afară. Chiar te face de neclintit. Dar într-o zi mi-am dat seama că nu mai simțeam nimic — nici foamea, nici bucuria, nici atingerea. Locuiam în spatele ochilor, ca într-o cameră cu geam blindat. Vedeam viața. N-o atingeam.
Drumul înapoi nu l-am găsit în cap. L-am găsit în corp — o senzație regăsită, un umăr care coboară un centimetru, o respirație care ajunge, în sfârșit, până jos. Aia a fost mătasea. Din experiența asta am construit metoda pe care ți-o predau acum.
— Alexandra